Viorile…

Jeleau viorile-n surdine şi se-necau în note triste
Ce suspinau adânc c-o rară şi amară jale-n glas
Lucruri ce n-au fost niciodată şi totuşi ne-au rămas
Dar şi-altele ce-au fost cândva si-acum sunt stinse.

Eu căutam ceva fără să ştiu de fapt unde şi ce să caut,
Dar mă secam de vlagă în căutarea-mi fără sensuri
Pierzându-mă mereu pe mine între răsărit şi-apusuri
Pentru ceva ce-am vrut să ştiu şi n-am ştiut.

Tu erai visul cel prea dulce-al unei realităţi amare,
Însă erai chiar mai reală decât a fost vreodată ea,
O caldă uşurarea a unei vieţi clădită-a fi prea grea
O floare rară printre florile cele mai rare.

Şi s-au oprit viorile… Şi inima mi s-a oprit când au tăcut.
Am renunţat la raţiune şi la a mai căuta vreun sens,
Eram prea obosit de-atâtea căutări, de-atâta mers
Cu calm am închis ochii şi numai astfel te-am văzut.

Veneai de nicăieri şi te-ndreptai undeva spre peste tot,
Erai în ceruri, pe Pământ, în toate, dar mai ales în mine,
Habar n-aveam unde mergeai, dar aş fi mers cu tine,
Dar tu ştiai că-s mult prea obosit, că nu mai pot.

A început arcuşul a mângâia cu mare grijă strunele
Şi-un cântecel timid şopţit de-acele mângâieri
Mi te-a adus pe tine, azi, de ieri
Să-i vindeci patimile, să-mi termini căutările.

Abia când am închis ochii, mi-am dat seama cât de orb am fost
Abia atunci am găsit sensul atâtor căutări
Şi-am reuşit să le dau glas acelor sute de chemări
Pe care să ţi le închinam deşi nu mai avea vreun rost.

Erai aici. Ai reuşit. Ai dat de mine căci eu nu te-am găsit.
Eu m-am pierdut. N-am ştiut cine sunt şi ce am de făcut
O viaţă te-am căutat, iar când m-ai găsit n-am mai ştiut
Al vieţii sens. Şi astfel mi-ai rămas doar de iubit.

Iar s-au oprit viorile. Nu ne mai cântă. Tac.
Acum se-aude altceva. Un glas ce-ngână calm, duios.
E glasul tău şi al iubirii. Cânţi frumos…
Mi-ai luat un sens, altul mi-ai dat. Acum ştiu ce să fac.

Încep să cânt. Cântă iubirea şi cânţi şi tu. Totul răsună-a noi.
S-a lăsat pulbere de praf pe vechile viori ce ne cântau.
Arcuşurile frânte zac. Nu vor mai fi niciodată ce erau
Căci nu mai ştiu să cânte. Au uitat. Şi-apoi…

Te-au lăsat pe tine să le cânţi şi pe mine să te-ngân şoptit.
Ele mai ştiu doar note mute… mai ştiu doar să ne-asculte.
Acum sunt una cu toate acele mult prea multe
Momente sfinte-n care ne iubim, ne vom iubi şi ne-am iubit.

Foto: We Heart It

constantinescu-viori-sciencedailycom

Tu ai citit cartile scrise de mine?

Dama De Trefla

Femeia, ca oricare alt om, este jumătate trup şi jumătate suflet… Însă sufletul ei este prea mare pentru a putea fi cuprins în ,,jumătate”.

Other posts

Leave a Reply