Sunt unele zile în care toate merg prost, nu ai chef de nimic, iar tot ce vrei să faci e să te învelești într-o pătură și să creezi o barieră între tine și restul lumii. 

                    Azi sunt dezamăgită. Nu e nici prima, nici ultima oară, dar cred că nu voi reuși niciodată să mă împac prea bine cu dezamăgirile. Dor de fiecare dată la fel de tare, rănesc la fel de adânc și oricât mi-aș spune că data viitoare voi fi mai atentă, că nu voi mai pune la fel de mult suflet, nu pot. Nu pot. Pentru că sunt unul dintre acei oameni cărora pur și simplu le pasă de oricine și de orice. Sunt unul dintre acei oameni care, indiferent cât de puternici ajung, nu reușesc să scape de anumite vulnerabilități. Iar eu sunt vulnerabilă uneori. Îmi place și, în același timp, urăsc să fiu așa. 

                    Sunt unele zile în care toate merg prost, nu ai chef de nimic, iar tot ce vrei să faci e să te învelești într-o pătură și să creezi o barieră între tine și restul lumii. Vrei să fii singur, cu muzica în căști și propriile gânduri. Vrei să rămâi undeva departe de lumea prea nepăsătoare. 

                    Și e bine. E atât de bine ca uneori să îți rezervi timp doar pentru tine, să îți faci ordine în gânduri și în viață. E atât de bine să simți că muzica te înțelege și poate spune tot ceea ce tu nu poți spune. 

                    Azi sunt dezamăgită și am muzică bună în căști. Iar la finalul zilei tot ce îmi va rămâne de făcut va fi să mă bucur de acele aspecte ale vieții care nu lasă de dorit și să sper că cele care merg prost se vor schimba în mai bine, cumva. Păcat că e mai greu cu oamenii. Pe ei nu îi poți schimba. Îi iei ca atare și îi iubești sau renunți la ei în funcție de cum îți dictează sufletul. 

Foto: Riccardo Mion