,,O să te obișnuiești” mi-au spus… Dar nu m-am obișnuit niciodată cu absența celor pe care i-am iubit. Am învățăm să trăiesc cu ea, am învățat să mă gândesc la alte lucruri, la alți oameni. Dar e cu totul altceva… Sunt oameni care înseamnă atât de mult, oameni pe care îi iubim cu fiecare milimetru al ființei noastre, oameni cu a căror absență nu ne obișnuim niciodată… Doar o tolerăm, o îndurăm, ne prefacem că nu există… Of, dar ea există, apasă acolo unde, dacă ajungi, nu mai poți fi uitat niciodată.

                                 Mi-au spus că trebuie să merg mai departe… Și am mers. Mai din ambiție. Mai de nevoie. Mai din instinct. Am mers pentru că mă săturasem să aștept și să îndur, să îmi plâng de milă. Iar când m-am oprit am făcut-o pentru că așa am vrut eu. Eu am vrut să mă odihnesc, eu am vrut să mă așez, eu am vrut să am parte de un moment de liniște… M-au putut împinge de la spate să merg mai departe, dar a fost alegerea mea să mă opresc când am simțit nevoia să o fac. Poate că uneori m-am oprit prea multă vreme pentru oameni care nu au meritat. Poate că uneori au avut dreptate când mi-au spus că exagerez cu suferința și că mă complac într-o stare deplorabilă. Sau poate că n-au avut. Eu am făcut doar ce mi-a cerut sufletul să fac și de asta nu am regrete nici măcar față de greșelile pe care le-am făcut. 

                                 ,,Treci peste” mi-au spus… Și am trecut. Am învățat să iubesc alți oameni, să am încredere în ei, să îi las să îmi intre în suflet și în gânduri, să mă scoată din minți și să facă dezastru… Să mă rănească. I-am lăsat să mă iubească, să mă mângâie, să mă alinte, să se joace în părul meu răvășit. Le-am dat voie să mă cunoască așa cum puțini m-au cunoscut. Da, am trecut peste… Dar ceva subțire, al dracu de subțire, exact cât un fir de ață de papiotă încă mă mai leagă de oamenii ăia, încă mă mai întoarce în trecut… Am o parte de suflet lăsată la fiecare dintre ei… Am amintiri. Și am auzit că ele prind rădăcini adânci nu doar în mintea unui om pentru că ar putea fi uitate, ci și în suflet, iar sufletul nu uită. 

                                 ,,O să te obișnuiești” mi-au spus… Dar nu m-am obișnuit niciodată cu absența celor pe care i-am iubit. Am învățăm să trăiesc cu ea, am învățat să mă gândesc la alte lucruri, la alți oameni. Dar e cu totul altceva… Sunt oameni care înseamnă atât de mult, oameni pe care îi iubim cu fiecare milimetru al ființei noastre, oameni cu a căror absență nu ne obișnuim niciodată… Doar o tolerăm, o îndurăm, ne prefacem că nu există… Of, dar ea există, apasă acolo unde, dacă ajungi, nu mai poți fi uitat niciodată.

                                 Nu m-am obișnuit cu absența acelor oameni care m-au făcut să fiu eu însămi, cea de azi, a acelor oameni care m-au învățat să râd, să iubesc, să sper, să ofer zâmbete în schimbul invidiei și al răutăților. Și nici nu cred că mă voi obișnui vreodată. 

Foto: We Heart It

Tu ai citit cartile scrise de mine?

Dama De Trefla

Femeia, ca oricare alt om, este jumătate trup şi jumătate suflet… Însă sufletul ei este prea mare pentru a putea fi cuprins în ,,jumătate”.

Other posts