N-a fost distanța de vină. Am fost noi.

                                Ajunsesem să te cunosc mai bine decât mă știam pe mine. Te învățasem pe de rost de la primul obicei și până la ultimul defect. Iubeam la tine tot ce tu urai și speram să mă iubești pentru ceea ce sunt. Eram departe, dar îmi plăcea să cred că sufletele noastre se îmbrățișează și refuză să își mai dea drumul.

                                M-am mințit că vor veni vremuri mai bune și că ne vom ține de mână, că ne vom ține în brațe. M-am mințit că acei kilometri dintre noi nu  înseamnă nimic. Poate chiar nu au însemnat. Sau poate au fost prea mulți. Tu îmi promiteai că va fi bine și că vom ajunge să ne fim alături la bine și la greu, dar de fiecare dată când ai avut ocazia să o faci, ai pretins că nu poți, a intervenit mereu altceva, ai ezitat mereu prea mult.

                                N-a fost distanța de vină. Am fost noi. Am fost noi, cei care s-au temut să se iubească cu adevărat, cei care nu au știut ce vor. Poate sunt naivă, însă continui să cred că distanța e doar unul dintre pretexte, nu un motiv în adevăratul sens al cuvântului. Continui să cred că oamenii care se iubesc luptă pentru sentimentele lor și nu se lasă descurajați, nu ezită… Nu obosesc.

                                Noi am obosit. Să ne așteptăm. Să credem. Să sperăm. Eu am obosit să mai sper.

                                Mă bucur doar că am învățat ceva și anume că iubirea înseamnă și dor, dar nu trebuie să însemne numai atât. Și mă bucur că am trăit și distanța dintre noi, centimetru cu centimetru pentru că de acum înainte am să pot aprecia fiecare gest mărunt pe care cel de lângă mine îl va face pentru a-mi aduce un zâmbet, am să pot aprecia fiecare îmbrățișare, fiecare sărut. Am să apreciez mai mult tot ce noi nu  am avut.

 

Dama De Trefla

Femeia, ca oricare alt om, este jumătate trup şi jumătate suflet… Însă sufletul ei este prea mare pentru a putea fi cuprins în ,,jumătate”.

Other posts