Îţi mai aduci aminte că noi doi ne-am iubit cândva?

                                A fost atât de frumos la început. Iubirea noastră era poezie curată. O scriam cu fericire în fiecare clipă în care mă priveai în ochi şi îmi mângâiai sufletul cu privirile tale. La început n-aş fi crezut în existenţa unui sfârşit capabil să ne despartă. Atunci nu mai credeam în nimeni şi în nimic. Credeam doar în tine, în noi şi în iubirea noastră… În trăinicia ei…

                               Dar cum orice e frumos durează atât de puţin… Ne-am îmbătat cu apă rece amândoi şi credeam că ne îmbătasem de iubire. Şi-au făcut loc între noi neîncrederea, îndoielile, întrebările… Au deşirat acel văl de iubire pe care îl ţesusem în jurul nostru. Era atât de firav în vreme ce noi îl credeam atât de puternic… Noi în credeam… Îl crezusem capabil să ne păstreze împreună pentru o viaţă întreagă, dar poezia noastră s-a transformat în furtună şi o alimentam cu certuri şi lacrimi.

                              Şi s-a ales praful de iubirea noastră. Am pornit prin viaţă unul fără celălalt. Pentru o vreme mi-au lipsit privirile tale, iar sufletului meu i-au lipsit mângâierile pe care acestea i le ofereau, dar timpul m-a învăţat să uit durerea şi să păstrez în inimă doar amintirile frumoase.

                             Am avut regretul că atunci când ne-am pierdut unul de celălalt, mi-am pierdut şansa la fericire. M-am întrebat dacă ar fi trebuit să continuăm să luptăm cu tot ce ne-a despărţit… Dar apoi am înţeles că aşa a trebuit să fie. Apoi am realizat că trebuia să luptăm cu lucruri prea mari, în timp ce iubirea noastră devenea tot mai mică… Am scăpat de regrete abia atunci când mi-am dat seama că în faţa unei iubiri care trebuie să dăinuie, tot ce are puterea să despartă, aduce mai aproape… La noi nu a fost aşa…

                            Te privesc acum, după mulţi ani, şi eşti fericit lângă ea. Mă întreb câte greutăţi v-au apropiat atât de mult. Mă întreb de câtă iubire a fost nevoie ca să rămâneţi împreună… Şi eu sunt fericită. Fără fericirea unei iubiri adevărate nu aş fi reuşit niciodată să scap de regretele iubirii noastre. Vezi? Am reuşit? Ne-am promis cândva că vom fi fericiţi. Suntem. Dar nu împreună, aşa cum ne promisesem. Parcă ne-am iubit acum o viaţă… Tu îţi mai aduci aminte că noi doi ne-am iubit cândva?…

Foto: We Heart It

large (4)

Tu ai citit cartile scrise de mine?

Dama De Trefla

Femeia, ca oricare alt om, este jumătate trup şi jumătate suflet… Însă sufletul ei este prea mare pentru a putea fi cuprins în ,,jumătate”.

Other posts

Leave a Reply