Fata cu eşarfă roz, rochie albă şi cu picioarele goale

                      ,,Mi-o amintesc în fiecare secundă, pe ea şi toate amintirile noastre, dar atunci când mă gândesc la ea fără să o plasez într-un timp sau într-un spaţiu, mi-o amintesc în rochia albă de mătase care nu îndrăznea să îi acopere genunchii deşi era atât de aproape să o facă. Mi-o amintesc cu acea eşarfă roz pal, timid, în jurul gâtului pe care o purta ca pe colier. Nu pentru a acoperi ceva, nu pentru a ascunde şi nici pentru a proteja. O purta pentru că îi plăcea. O purta numai cu rochia albă de mătase deşi nu aveau nicio legătură una cu cealaltă. În iubire e la fel. Doi oameni care aparent nu au nicio legătură unul cu celălalt ajung să fie împreună şi la un moment dat descoperă că dacă nu se potrivesc măcar se nimeresc unul cu celălalt şi tot sunt împreună, iar în cele din urmă ajung să se şi potrivească.

                        Nu purta niciodată pantofi atunci când îmbrăca rochia de mătase. Ar fi fost o încălcare inacceptabilă a unei legi nescrise şi neştiută de nimeni în afară de ea şi de mine. O lege doar a ei. Mergea desculţă. Şi adora să meargă desculţă în iarba verde şi fragedă.

Foto: We Heart It

sneaking

                            Atunci când o văd e fericită. Stă turceşte pe iarbă. Rochia îi acoperă picioarele lăsându-i în baia razelor de soare numai genunchii. Are eşarfa la gât. Mă priveşte şi îmi zâmbeşte chemător. Mă aşteaptă să merg lângă ea. Părul îi străluceşte în câteva reflexii roşcate, de foc, iar ochii sunt calzi şi rugători.

                           Aşa o văd. Fata cu eşarfă roz, rochie albă şi cu picioarele goale. Femeia care mă cheamă din zâmbet şi din priviri. Omul care mi-a imprimat în suflet imaginea sa şi nu-mi dă voie s-o uit.

                          Poate mi-o amintesc astfel pentru că mi-e dor să mă cheme la ea sau pentru că din cauza faptului că era de neînţeles, era şi mai potrivită pentru a te îndrăgosti de ea…Pentru a mă îndrăgosti de ea. Fata cu eşarfă roz, rochie albă şi cu picioarele goale. Femeia pe care nu o pot uita. Omul pe care acum îl chem la mine şi nu mă poate auzi.

                         Măcar mi-a lăsat un tablou frumos în suflet. Ştii… Eu sunt eşarfa aceea roz pal. Nu se potrivea, iar în cele din urmă a fost luată de vânt şi dusă departe…prea departe ca să o mai poată recupera. De atunci nu a mai purtat rochia albă. Si eu am fost dus departe. Destul de departe încât să nu mă poată găsi… destul de departe încât să nici nu încerce să mă caute. Nu mă potriveam. După ce a rămas fără eşarfă a renunţat să mai poarte rochia albă. După ce a rămas fără mine la ce a renunţat?…”

Tu ai citit cartile scrise de mine?

Dama De Trefla

Femeia, ca oricare alt om, este jumătate trup şi jumătate suflet… Însă sufletul ei este prea mare pentru a putea fi cuprins în ,,jumătate”.

Other posts

Leave a Reply