E trist că, uneori, oamenii care s-au iubit ajung străini. Așa ca noi. 

                         Poate nu ne-am fost unul celuilalt acea mare iubire a vieții și poate ne-am condamnat de bună voie, încă de la început, la eșec nefiind dispuși să fim tot, să renunțăm la orgolii, să ne vindecăm și să ne ridicăm unul pe altul. Poate nu am fost perfecți, nu pentru că nu se putea, ci pentru că pur și simplu nu am vrut sau nu am simțit nevoia să fim. Dar ne-am iubit. În felul nostru stângaci și imperfect, ne-am iubit. Și pentru o vreme chiar ne-am adus fericire unul altuia.

                         Doar că lucrurile și legăturile care nu sunt menite să dăinuie, nu o fac. Iar legătura dintre noi nu a fost atât de strânsă pe cât credeam sau pe cât am sperat noi că e. Și întâmplări care ar fi trebuit să ne unească, ne-au dezbinat. Cum am spus, poate nu ne-am fost unul celuilalt acea mare iubire a vieții, dar despărțirea a durut oricum. Pentru că am fost neputincioși în fața destinului. Iar neputințele dor. Pentru că am fost slabi, iar slăbiciunile ajung să ne macine. 

                         E trist că, uneori, oamenii care s-au iubit ajung străini. Așa ca noi. Dar cred că și mai trist e atunci când oamenii nu vor sau nu pot să accepte faptul că anumite povești nu au final fericit, că viața, la fel cum unește suflete, le poate și despărți. E mult mai trist pentru că ajungem să ne mințim pe noi înșine cu speranța unei fericiri care nu va veni niciodată. 

                         Trebuie să învățăm să pierdem, în special oameni. Trebuie să știm când să îi lăsăm celuilalt calea liberă spre fericire. Sau să ne-o lăsăm nouă. Nu face dintr-o despărțire o tragedie, mai ales dacă simți că nu a fost marea iubire a vieții tale. Nu e niciodată prea târziu pentru iubire. Să nu uiți asta. 

Foto: Kinga Cichewicz