De ce?

Voi, femeile, sunteţi atât de puternice. Înduraţi atât de multe. Luptaţi întotdeauna cu toate armele pentru ceea ce vă doriţi. Voi nu obosiţi niciodată? De unde atâta putere de a o lua mereu şi mereu de la capăt?… Îmi spui tu? Promit să nu mai beau şi promit să te ascult… Ştiu că Dumnezeu v-a făcut din bărbaţi, dar de ce sunteţi mai presus de noi? De ce nu vă putem înţelege? De ce?

Obosim, suferim, ne refacem şi apoi ne reîncepem bătăliile cu viaţa, dar suferim în tăcere şi ne refacem luptând. Nu ne place să ne ştiţi slăbiciunile pentru că nu vrem să ştiţi cât de uşor putem fi rănite.

Speraţi, de foarte multe ori, că puteţi repara fisurile într-o relaţie şi încercaţi să le reparaţi cu părţi de suflet, dar se întamplă mai mereu să rămâneţi fără el. Şi suferiţi. Apoi plecaţi. Şi duse sunteţi. Nu vă întoarceţi niciodată înapoi oricât de mult ne-aţi fi iubit. Iarăşi, de ce?

Pentru că plecăm doar atunci când suntem sigure că nimic bun nu se mai poate alege, iar siguranţa aceasta o avem abia după multă chibzuinţă şi neîncetate frământări şi certuri cu propria conştiinţă. De foarte multe ori ne amânăm plecarea pentru că doare poate chiar mai mult decât să aştepţi ceva ce ştii că nu va veni niciodată… sentimentele… Ne obişnuim cu aşteptarea şi ne împăcăm cu ea. Ştim că renunţarea doare, dar vine şi momentul în care ea devine indispensabilă şi de ce ne-am mai întoarce? O bătălie pierdută este pierdută şi punct. Cine alege să se întoarcă la pulbere şi praf?

Foto: We Heart It

large (34)

Nimeni… Ne acordaţi nenumărate şanse, iar când ar trebui s-o acordaţi pe ultima, când ne căim într-adevăr, renunţaţi şi refuzaţi să ne mai iertaţi. De ce renunţaţi tocmai atunci?

Nu renunţăm ,,tocmai atunci”. Renunţăm la un moment dat, iar acea ultimă şansă de care vorbeşti nu există. Nu vă căiţi cu adevărat decât atunci când ne pierdeti şi astfel ultima şansă nu ar mai fi ultima din cauză că aţi continua să greşiţi, înţelegi?Asta e o problemă de perspectivă: Vă pare într-adevăr rău abia atunci când renunţăm la voi, nu înainte de asta.

La serviciu, pe stradă, la cumpărături sunteţi oameni obişnuiţi, iar în cuplu, în intimitatea de doi, în universul comun a doua persoane deveniţi… fascinante. Pur şi simplu fascinante. Cum reuşiţi asta?

Nu ne deschidem sufletul în faţa lumii întregi. Cei mai mulţi oameni nu merită asta, dar în ,,universul comun a doua persoane”, cealaltă persoană merită cu siguranţă, iar dacă merită de ce să nu ne deschidem sufletul?

Ştii, pare atât de simplu când explici. Păcat că viaţa nu e doar despre întrebări şi răspunsuri… Păcat că tu nu eşti cu adevărat aici să îmi explici pentru a mia oară că şi voi sunteţi oameni şi că nu e imposibil să vă înţelegem. Şi dacă tot nu eşti aici înseamnă că promisiunea nu mai e valabilă. Oricum mi se cam uscase gâtul…

Tu ai citit cartile scrise de mine?

Dama De Trefla

Femeia, ca oricare alt om, este jumătate trup şi jumătate suflet… Însă sufletul ei este prea mare pentru a putea fi cuprins în ,,jumătate”.

Other posts

Leave a Reply